Ce mă macină…

De obicei nu scriu în română aici, aşa că poate ar trebui să mă prezint, şi, făcând asta să vă spun o poveste, una pe care ar trebui să o recunoaşteţi.

Am 28 de ani. Unii îmi spun că sunt bătrân, alţii că sunt tânăr, Eu ştiu doar că am fire albe şi în cap şi în barbă dar desenele animate încă mă mai fac să râd. Prima mea amintire este din ziua în care am priceput în sfârşit cum se pronunţă simbolul ‘g’ din cartea de poveşti mare şi verde pe care o folosea mama pe post de material didactic. Aveam 3 ani şi urma să merg pentru prima oară la cămin unde în prima zi am plâns de disperare că mama m-a lăsat acolo, am învăţat să mă leg singur la şireturi precum şi două lucruri esenţiale pentru supravieţuirea în comunitatea în care doar ce intrasem: doamna grasă se chema “tovarăşa” şi “toate cuburile de lemn sunt ale lui Alin” – mi-a zis Ionel, unul din noii mei prieteni de joacă, şi portavocea acestui Alin. Vedeţi voi, în grupa mijlocie de la căminul la care am fost, Alin era un soi de baron local, trebuia să ai mare grijă în relaţia cu ţâncul de patru ani pentru că alţii care voiau să se joace şi ei cu cuburile insuficiente pentru câţi copii eram, nefăcând diferenţa între bine şi rău, te-ar fi bătut crâncen la un ordin de-al lui Alin – doar doar le-o permite mai multe cuburi tip “poartă”. Când resursele sunt puţine e uşor să-i învrăjbeşti pe cei mici şi iată cum ia naştere corupţia.

Nu a trecut mult timp şi după o vacanţă de iarnă m-am întors la cămin. “Tovarăşa” ne-a spus ca de aici înainte se cheamă “Doamna”. A fost o vacanţă plină de evenimente – cutia mare cu un perete de sticlă de pe nişa bibliotecii se chema “televizor”. Mic şi îndoctrinabil ţopăiam pe canapea strigând “Ceauşescu România! Ceauşescu România!”. Am aflat peste ani că motivul pentru care tata nu era acasă a fost că plecase de fapt la Timişoara unde începuseră evenimentele din Decembrie 1989, nu din zel revolutionar ci pentru că fratele meu mai mare era acolo la un concurs de şah, şi totodată, în mare pericol.

Acum la 25 de ani după amintirile astea le privesc cumva de sus, în ansamblul lor. Au urmat zile negre pentru România, resursele puţine nu fac ca doar copiii de grădiniţă să fie manipulabili. După crima săvârşită împotriva a doi bătrâni fragili care nu mai erau nici un pericol pentru noul stabiliment, şi pe care poporul român ar fi meritat să îi vadă judecaţi riguros cu adevărat spre deosebire de linşaţi odios, puterea a căzut în mâinile FSN (Frontul Salvării Naţionale), un nou partid stat. S-a creat o stare de fapt pe care unii nu erau pregătiţi să o tolereze, sigur aceşti nemulţumiţi nu puteau fi decât nişte “golani” care în nerecunoştinţa lor de fascişti drogaţi au ocupat paşnic piaţa Universităţii.  Alin, scuze, Ion Iliescu îi denunţă ca atare şi îi cheamă la arme pe minerii din Valea Jiului, care, aliniaţi în spatele lui Ionel, zis Miron Cozma, descind asupra Bucureştiului înarmaţi cu bâte şi topoare făcând măcel printre tinerii din piaţă. Ion Iliescu iese la televizor din nou şi le mulţumeşte pentru devotamentul faţă de ţara care de pe acum se confundă cu personajele noului regim, cu promisiunea implicită că vor primi cuburi.

Sigur duşmanul din interior devin acum golanii intelectuali, o ţintă facilă având în vedere că terenul împotriva lor fusese pregătit bine în 40 de ani de comunism, aşa că “IMGB face ordine”, “noi muncim, noi nu gândim” şi “nu ne vindem ţara” devin titluri de glorie printre copiii grădiniţei noastre. Cele mai bune minţi ale societăţii îşi fac bagajele şi părăsesc ţara care aparent nu îi vrea.

Au trecut câţiva ani şi nucleul FSN-ului scindat după mineriade în mai multe partide este încă la putere sub forma PDSR (Partidul Democraţiei Sociale din România). Deşi aceşti lideri ai revoluţiei deţineau controlul total asupra instituţiilor statului în urma alegerilor din 1992, la 6 ani după Decembrie 1989, românii încă nu au un răspuns la întrebarea “Cine a tras în noi?” – până şi copiii de grădiniţă îşi pun întrebări când îşi văd familia măcelărită, nimeni nu plăteşte şi cumva tot nu au cuburi. Iese Emil Constantinescu în 1996 şi este ales pentru că promite un guvern de tehnocraţi care să pună ţara la cale. Guvernul Ciorbea trage concluzia crudă în adevărul său că va trebui să “strângem cureaua”, tot ce merge în pierdere trebuie închis dacă nu e de interes naţional sau restructurat. Locuri de muncă de la care muncitorii se aşteptau să iasă la pensie se evaporă iar în 1998 minerii îşi dau seama că încă nu şi-au primit cuburile promise cu ani în urmă şi pornesc pe jos spre Bucureşti. Într-o ironie a sorţii sunt opriţi la Posada de către forţele de ordine care acţionează decisiv salvând stabilitatea fragilă a unui stat aflat în spasmele unui tratament aşa zis, de şoc – aproape la fel de important ca în 1330.

Democraţia însă nu e matură şi guvernele cad unul după altul din pricina neînţelegerilor din interiorul alianţei CDR (Convenţia Democrată din România). În decursul celor patru ani de guvernare însă, România se aliniază din punct de vedere al politicii externe pe cursul aderării la Alianţa Nord Atlantică şi integrării europene – evităm astfel “calitatea” de membru CSI (Comunitatea Statelor Independente) formată din foste ţări membre URSS – e un moment istoric în care voinţa naţiunii şi-a spus cuvântul şi care rezonează până în zilele noastre – nimeni nu îşi permite să i se opună public. Cu toate acestea măsurile necesare pentru a putea fi acceptaţi ca şi candidaţi la aderare sunt aproape insuportabile, statul plăteşte sume fabuloase în plăţi compensatorii către noii şomeri şi nucleul CDR – Partidul Naţional Ţărănist Creştin şi Democrat intră în colaps şi se pulverizează. Emil Constantinescu nu candidează la preşedinţie şi ai mei au de ales între Ion Iliescu şi Corneliu Vadim Tudor. Doare tare însă tribunul nu este o opţiune.

Noua guvernare PDSR nu se poate opune noii politici externe în mod făţiş însă o poate întârzia. privatizările se fac într-un mod cel puţin discutabil de către guvernarea Năstase, şi vreau să dau ca exemplu doar uzinele Aro Câmpulung vândute firmei americane Cross Lander, de care nu am auzit de loc până sau de atunci, pe suma infimă de $180.000 în 2003, adică echivalentul a poate zece apartamente în Bucureşti. Deşi contractul prevedea investiţii de $2.000.000, noul proprietar a vândut practic uzina la fier vechi, transformând oraşul Câmpulung într-o localitate fantomă, şomerii nu primesc plăţi compensatorii nefiind disponibilizaţi de stat – fapt pentru care nimeni nu a plătit până în ziua de azi.

Adrian Năstase apare cu familia la emisiunea “Duminca în familie”, între două telenovele sud americane pe postul Antena 1 (sper că a început să se lege acum). Am 18 ani şi încep să îmi dau seama că se incearcă prezentarea stilului său de viaţă de înaltă societate ca fiind echivalentul unor noi standarde – un soi de Fernando Colunga (eroul masculin al telenovelei Usurpadora transmisă de acelaş post) al României, şi este declarat Românul Anului de către însuşi Mihai I, ultimul mare reper moral al neamului cade în mocirla corupţiei pentru a-şi recupera averea.

Tandemul Ion Iliescu/Adrian Năstase ia sfârşit în 2004 şi meciul la alegeri devine Adrian Năstase versus Traian Băsescu, ajuns candidat al alianţei D.A. (Dreptate şi Adevăr) în urma renunţării la candidatură de către Theodor Stolojan. Evenimentul este atât de teatral încât e aproape comic, însă Băsescu e mai carismatic decât platul Stolojan şi sunt de acord cu mutarea deşi poate nu cu mijloacele. Cu toate acestea alianţa DA are mult de muncă în a convinge electoratul că circul şi instabilitatea din perioada 1996-2000 nu se vor repeta. Întâmplarea face ca peste graniţă, la Kiev să aibă loc mari demonstraţii anti neo-comuniste – aşa numita Revoluţie Portocalie – Viktor Yanukovich demisionează în favoarea unui curent pro vestic şi idealurile acestei revoluţii paşnice sunt adoptate de dreapta din România – Băsescu este preşedinte însă răul a fost deja făcut. În 2004 aderă ca membrii cu drepturi depline ai Uniunii Europene: Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Republica Cehă, Slovacia, Ungaria, Slovenia şi Malta. România şi Bulgaria mai au de lucru mai ales la capitolul Combaterea Corupţiei – dosarul Aro e deja dat uitării după doar un an iar morţii din ’89 se întreabă în continuare după 14 ani “Cine a tras în noi?”

Prim ministru este Călin Popescu Tăriceanu – preşedinte al PNL (Partidul Naţional Liberal), aflat într-o postură mai puternică prin prisma acestui fapt decât predecesorii săi CDRisti, care nu deţineau control asupra partidelor lor, nefiind membrii cu funcţii de conducere ai formaţiunilor respective, îşi revendică dreptul de a-şi exercita puterea executivă în ciuda încercărilor lui Băsescu de a fi “preşedintele jucător” pe care l-a promis alegătorilor. Conflictul devine personal iar guvernarea Tăriceanu este profund marcată de această rivalitate. Cu toate acestea, România devine membră a Uniunii Europene la 1 Ianuarie 2007. Ne îmbrăţişăm în casă pentru că ne-am culcat simpli români şi ne-am trezit cetăţeni europeni a doua zi.

Evenimentul este umbrit de faptul că suntem totuşi încă sub lupă din pricina corupţiei – pe mânerul lupei-plici scrie “clauză de salvgardare”. Românilor nu le pasă însă – “în sfârşit au venit cuburile şi o să ni le dea” – tot de grădiniţă suntem însă am intrat la şcoală. Noi la grădiniţă am învăţat că numai intr-un singur mod se pot obţine cuburi aşa că, odată cu ridicarea vizelor pentru vestul Europei ne-am dus să luăm jucăriile altora, nerealizând ca între colţul de ruşine pe care îl cunoşteam şi nota scăzută la purtare există o diferentă fundamentală numită consecinţe. Descrierea României s-a extins ca urmare a comportamentului nostru în afara graniţelor de la “ţara săracă de la marginea Europei” la “ţara săracă de la marginea Europei… populată de hoţi”.

La această şcoală numită UE ni se predă faptul că un stat de drept membru al Uniunii trebuie să aibă în componenţa sa câteva instituţii independente fundamentale pentru bunul mers al lucrurilor. Sunt lecţii pe care doamnele profesoare Franţa şi Germania le-au învăţat şi ele la rândul lor prin lunga experienţă de la fondarea Consiliului Europei în 1949 şi până astăzi. Aceste instituţii se numesc la noi Curtea Constituţională, Agenţia Naţională pentru Integritate, Direcţia Naţională Anticorupţie şi Curtea de Conturi. De notat este faptul că acestea sunt instituţii ce ţin de Puterea Judiciară – unul din cei trei piloni ai statului democratic alături de Puterea Executivă (guvernul într-o republică parlamentară sau administraţia prezidenţială într-una prezidenţială) şi Puterea Legislativă.

Noi nu am avut de ales şi măcar pentru a primi o notă de trecere am implementat aceste instituţii, ele nu existau în grădiniţa tranziţiei, Puterea Juridică se subordona Puterii Executive ceea ce în perioadele 1990-1996, 2000-2004 şi 2008-2012 s-a confundat cu instituţia preşedintelui şi în cazul guvernărilor PDSR/PSD cu unicul partid important pe care se baza această putere – Justiţia era subordonată politicului. A se citi “dacă îi place lui Alin de tine, poţi să te joci cu cuburile şi să baţi pe cine vrei”. Cei care s-au folosit de această subordonare pentru propriul interes şi au subminat prin ramificaţiile economice şi sociale ale acţiunilor lor progresul poporului român trebuie să plătească,

Spre deosebire de perioadele 1990-1996, 2000-2004 însă, guvernările de dreapta 1996-2000 şi 2004-2012 nu au beneficiat de majorităţi covârşitoare, aşa numita linişte care ni se vinde acum ca un fapt benefic, în spatele careia se poate ascunde orice mârşăvie. Dimpotrivă, opoziţia puternică a încercat să scoată la iveală toate neajunsurile puterii şi invers. Aşadar, confruntarea politică deschisă şi mai ales echilibrată ca raport de forţe este deocamdată singurul mod pe care îl cunoaştem ca şi conducător la crearea instituţiilor unui stat de drept. Unde un “stat de drept” înseamnă un stat în care Puterea Judiciară este egală ca raport de forţe cu cea Executivă şi cea Legislativă. Cele trei trebuie să funcţioneze ca instrumente de control reciproce între ele fără a se abuza, iar când abuzurile au loc, ele să fie expuse public şi nu muşamalizate de dragul “liniştii”. Aşadar, orice încercare de schimbare a acestui raport de forţe dintre puterile separate dar egale ale statului constituie după părerea mea un atac la adresa lui, şi la adresa mea ca cetăţean al său cu drepturi egale asupra cuburilor pe care mi le asigură indiferent de toanele lui Alin (drepturile cetăţeneşti şi drepturile omului).

România este din nou pusă în faţa unei alegeri. Duminică fiecare Român cu drept de vot va hotărî dacă merge la vot sau nu. Este capital ca ei să se prezinte în număr cât mai mare. Astfel, orice fraudă din partea oricărei dintre părţi va avea o pondere mult mai mică decât în cazul unei prezenţe scăzute, vocea naţiunii se va face mai bine auzită.

Odată luată hotărârea de a vota suntem însă puşi în faţa alteia. Pentru mine Alin nu e o opţiune.